Quanne la ggènde mòre,
tutte a chiange,
quann’è tanne;
po’cchiù nisciune
te penza.
Te crerìve mèje,
Gino Marchitelli,
róppe tand’anne,
re turnè a nasce
a lu paése tuje ?
Òsce tu nasce
n’alda volda,
grazzije a na mamma
che se chièma Poesia.
La ggènde mica è fésse,
la ggènde s’arrecòrda
e te vòle bbène:'
“E ije torne..”
Quanda volde
ognune re nuje
è turnète a stu paése?
Cu la chèpa stunèta
ma lu còre cundènde.
Ma quanne si turnète tu,
è ritte paròle
che tutte tenévene
mbonde a la lénga;
ma nisciune recéva.
Tu, Gino, n’éja fatte rire e
n’é fatte chiange,
éja arrecurdète
ate tiémbe,
tiémbe re néglia,
tiémbe re trappite,
lu favone a la vescilia,
li susumiérre a Natèle,
e quére sére re viérne
cu la néve,
quann’èra fàcele
a stè nziéme,
cu ppòche
e cu nu paste pòveriérre
èrene tutte ricche.
Éja ritte pure
re stu paese spupulète
ca sónne tande
che làssene sti tittele,
la chiazza eja piccula
e la gende te canosce e
te huarda rind’a l’uocchie.
Mô stèje cu li viècchie
che t’ànne miste a lu munne,
stèje cu l’amìce re sèmbe,
cu chire che passijève
sópe e sótte la chiazza.
Chisà se pure andó stèje mô,
Gine Marchitelli, scrive angòra belle poesie in dialette.
Statte attiénde, Gino,
nu re scrive tròppe bèlle:
angòra qualcune, pe l’emozione;
pure s’éja già muórte,
se sènde ammalamènde,
e mòre n’alda volda.