Dialettando in santagatese:
Poesie.
Traggo da “e ije torne” di Gino Marchitelli la poesia straziante “A magge re matina” che merita di essere letta attentamente.
Qualcuno ha proposto di intitolare al nostro poeta più rappresentativo una strada o una piazza.
Gino Marchitelli ha scritto versi mirabili per la nostra Sant’Agata che resteranno nel tempo.
Mi sembra giusto che il paese ricambi il suo amore ricordandolo nel tempo, come un figlio che ha dato lustro al paese col suo amore e la sua arte.
A MAGGE RE MATINA
Gesù sta speratura.
Nun mbot’èsse:
A magge, re matina, cu stu sole,
l’addore re re rrose
r’acèrrera mbacciute r’allehrìja.
Come pot’èsse ca rind’a lu vosche
na vena r’acqua chièra
s’assecca, mendre scorre, a la surgiva,
ca propria quera foglia
mmiezze a l’alde
revenda gialla e chère ra lu rème,
ca mendr’abbòla
na pòrrela se ferma e azzoppa nderra?
Stu tautiérre janghe cu re stelle
stu uagliungiérre forse re sett’anne
cu l’abbete re festa
nu fiore russe mmène,
so tutte nziéme
l’acqua che s’assecca
la foglia ch’eja ngialluta
la pòrrela caruta.
Resta na mamma sola e resperèta:
- Saverie, figlie mije,
so l’alde che te chiàngene e no ije,
r’agge prumisse a te quanne reciste
ca l’angele nun mbuòlene
esse chiangiute,
ma pure se vulesse, figlie mije,
rind’a st’uocchie
re llahreme se so tutte assecchète,
come a ru llatte quanne t’allattève
e tu suchève nzicche
affine a quanne
ssa vocca tója revendèva rossa:
era lu sanghe mije che suchève
la vita mija
l’anema
lu core,
suchève la meseria re tand’anne
suchève re speranze scarrupète.
Nun me facive mèle, figlie mije,
manghe quanne
na làhrema caréva
sciulèva mbiétte
e rumanéva appesa,
pe po mmescarse cu lu sanghe mije:
suchève tanne pure lu relore.
Saverie, figlie mije,
quisse che tiene mmène
nunn’eja nu fiore
quisse eja lu core mije che te puorte.
E nun’avé paura:
Nun mbòte assì lu sanghe ra nu core
rumèse senza sanghe
Ma se nun mbarle chiù
e nun me huarde
Ije che ne fazze re chist’uocchie mije?
Te riche: pigliatirre.
Che fazze re ste mmène?
Te riche: pigliatirre.
Ca s’ije te chième tu me puje responne
pe ddice: “mamma, vire, stóche qua”,
e m’accarizze, figlie, cu sse mmène
che so re mmène mije,
me huarde cu chiss’uocchie
che sonne l’uocchie mije,
me stringe cu ssu core
ch’eja lu core mije.
Nu core ndutte, figlie:
tu e ije,
tu e ije.
A magge,
re matina,
cu stu sole,
l’addore re re rrose,
r’acèrrere mbacciute r’allehrija,
na fémmena mbacciuta re relóre.
(Gino Marchitelli)