Maria mija, so arrevète bbuòne
E già m’anne miste a fatechè.
Ije sòffre assèije e me n’addòne
Nnanze a st’uòcchie stanne li
Figlie e tu.
Ije sènde angòra la vòce vòstra
E chire vèse che m’avite rète
Re tènghe sèmbe qua, muglièra
E figlie stète nzième a mme.
Quanne partiètte cu lu trène,
lu còre mije parèva re se spezzè,
lu chiande che me menèva lu
unèva cu quire vuòstre.
Nu curagge me meije vengiètte
La nustalgia, éija na necessetà pe
Putè cambè, Maria mija pe tte e pe
Li figlie ije vòglie suffrì.
Spère che me huaragne nu tuòzze re
Pène, stu ppène a lu paèse nun ge ne stèije,
nu pòche a mmè e lu rièste a vuije lundene
spère ca la fème nu la suffrite chiù.
Nun ge la fazze chiù a scrive, lu còre
Sbatte e nun cumbina chiù niènde,
stipela pe recuòrde la prima lettera
e nu la fè sciupè.
Rinda a stu scritte, stèije tutte lu còre mije
Tanda vèse nu ru puije cundè, ru sèpe
Sule Ddije, vàseme re crijature Maria mija.
Cav. Antonio Locurcio