(27/02/2018)
QUELLA ESTATE DEL ’43 : LAMPI DI VITA VISSUTA DA ALFONSO DE CAPRARIS


di Alfonso De Capraris


. ....O M I S S I S…..
LA CIUCCIARÈRRA E LU HATTARIÉRRE.
Noi a Sant’Agata, oltre alla casa, avevamo anche una campagna altrettanto bella, in contrada La Liscia, a meno di due chilometri dal paese, in quanto mio padre, molto amante della natura, non disdegnava di fare, durante il weekend, pure il Cincinnato, e, nello stesso tempo, resperè l’aria pajesèna.
Naturalmente campagna significa anche animali, che hanno recitato una parte molto divertente durante il mio soggiorno sandahatése, cùme a quéra vòlda ca attàneme, pure pe nge fè sciuchè, èreme quatte frète, accattèje na ciucciarèrra, pìccela e servezziévele, ca re ddòje sòre mìje, Giuseppina ed Enza, nu bèlle pòche cchiù hròsse re me, battezzàrne cu lu nnòme re “Nerina”, per via del suo manto notevolmente scuro.
Pe nnùje, specijalmènde pe mmé ca ère lu cchiù pìccele, ère nu devertemènde nghianè sópa a la hròppa, cùme se póte veré nd’à la futuhrafìja ca fuje fatta a lu 19 re settèmbre re lu 1942, ca ère lu juórne re Sand Jennère, onomastico di mio padre, da noi tutti felicemente trascorso a Sant’Agata, con mia sorella Giuseppina ca terèva la capézza, cose che, per chi arrivava dalla città, costituivano una novità assoluta, ca naturalmènde rrà se la putéva sule sunnè.
A Sand’Àheta, nvéce, rinde chèsa tenéveme nu hàtte, ca tata avìje rijalète a Ppalìne, ra andó lu purtèje ca ère angòra pìccele nd’à nu sacchètte cu nu vùcchele nnànde, ra andó asséva na capuzzèrra cu duje uócchie furbe e maleziùse, ca ggià te facévene accapì cu chi róppe avarrìsse avùte avé a che fè, tande revendèje scaltre e malandrìne quanne crescìje.
Pure lu nnòme re lu hattariérre fùje òpera re sòrema Enza, ca penzèje re nnumenàrle “Bigétto”, pecché ère re culóre jànghe e hrìgge; veramènde ère nu bèlle hattóne màscule, ca però tenéva pure lu defètte re èsse nu marijungiérre re la fòrza re ciénde cavàrre, tande ca sùbbete revendèje lu terróre re li vecìne re chèsa, pecché scéva sulamènde arrubbànne.
Nun me pòzze mèje scurdà la stòria re lu pésce, ca quéra ca abbetèva a lu quàrte nuóstre Marijannìna Azzarito, ca tenéva nu nehuziètte andó vennéva li gènere alimentari, cùme a lu baccalà e li famùse felatiélle sfuse arravugliète nd’à la carta re culóre azzùrre, e ca ère famósa pecché, indaffaratissima, scéva sèmbe recènne: “nu ndènghe manghe lu tiémbe pe ra(s)scàrmi nghèpe”, na vòlda riuscìje a pprucuràrse; cùme facìje, pò, nu ru ssàcce, dal momento che ci trovavamo in piena guerra e per di più a Sant’Agata di Puglia, dove il pesce costituiva una chimera.
Sta di fatto che stu pésce sparìje ra la chèsa re quéra poverèrra, ca, resperèta, nu nze réva pèce, e cu re mmène nd’à li capìrre, scéva scummattènne ra qqua e ra rrà, e recènne: “uh, Gésucriste mìje, e cché éja succiésse? Cùme éja pussìbbele, mò stéva qqua, e mò nu ng’éja cchiù, éja scumbàrse”, nu nze capacetèva re cóme sta còsa ère putùta capetè, visto che il pesce era ben custodito, e chi ère stète a cumbenè stu sòrte re huajóne: la perdita di un bene prezioso!
Noi, che da casa nostra sentivamo tutto, invece, sapevamo benissimo chi era stato a perpetrare quella rapina, non fosse altro che pe lu hrànne fiéte ca se sendéva pe tutta la chèsa, andó quiru hrànne figlie re bbòna mamma s’ère annascùse, pe ggì a sstrafucàrse cìtte cìtte sótte a nu liétte la pórpa e lassè a nùje la spina, però, devo dire che poi, tutto sommato, la cosa nge facìje fè na resèta; d’altronde fa parte proprio della natura umana il dover ridere delle disgrazie altrui, tanto che, come si dice, quànne une càre, n’àlde une rìre.
Una sua prerogativa era quella di fregare li rugnùne re lu puórche a mamma, ca le piacévene nu mùnne, ma, pòvera mamma, appéna l’accattèva, nun facéva a ttiémbe a ggìrle a annascónne, ben sapendo che in casa si aggirava un male intenzionato, che detto fatto cóme pe mmaggìja, li rugnùne èrene sparìte.
Una volta la fece davvero grossa: a la vìja re sótte re chèsa, in vico Forno Bastione, nuje tenéveme pure nu suttène, andó nge crescéveme qualche harrìna pe avé r’ova fre(s)sche, alimento molto nutriente ed anche disponibile da parte di tutti, e qualche cuccetièrre, e accussì nu juórne quire sòrte re delenguènde, nvéce re ngappè li sùrge, scannèje na cùccia re quatte chile e mmiézze, però róppe ru ssapìje ìrre che s’abbu(s)schèje.
Ije, nvéce, nunn’ère patróne re tené nu passariérre nd’à la caggiòla, ca quìru piézze re fetènde me nge facéva truuvè sulamènde re ppénne, come riuscisse, poi, in queste imprese eroiche quire hrande mostre, rimase sempre un mistero; nzómma, ère nu vère felabbustiére.